Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Memoriile Profesorului Alexandru Niculescu

        de Margareta Dumitrescu

Nu credem să mai fi citit vreo recenzie literară atît de tranşant nefavorabilă ca aceea a lui Sorin Lavric1 la cartea de memorii semnată de Profesorul Alexandru Niculescu, Peregrinări universitare europene2.... Practic, articolul este constituit dintr-o suită de păreri exclusiv negative („neavînd pătrundere psihologică”, „n-are simţ de observaţie şi nici simţ estetic”, „o limbă albinoasă şi anemică”, „serbezime memorialistă deplorabilă”, „depănare anemică de însemnări seci”, „neizbutit tom”), care se acumulează într-un crescendo continuu, pentru a se încheia cu formularea unui postulat: „Concluzia nu poate fi decît una: filologii să nu scrie cărţi de creaţie personală, iar scriitorii să nu facă studii de cercetare lingvistică”.

Acest punct de vedere radical ne-a amintit unul similar din corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti, acesta din urmă în ipostază nu numai de filolog, ci şi de editor, în perioada în care era directorul Editurii Fundaţiei Regale3. Călinescu îşi ţinea la curent editorul cu redactarea Istoriei literaturii române de la origini..., care se afla în fază finală, după cum rezultă din scrisoarea sa, din ianuarie 1940; urma să mai adauge unele capitole despre Dosoftei şi..., dar filologul Rosetti se alarmează. Călinescu, iritat, ripostează: Imposibilitatea de a-mi da opinia literară despre Dosoftei, fiindcă lipsesc ediţiile pe care le vom da noi (care noi? filologii?) mă amuză! [...] (Mi se pare că m-ai înţeles greşit că vreau să studiez pe Varlaam, şi nu mai ştiu pe cine, probabil din punctul de vedere filologic. Dacă aş avea timp de pierdut, aş face-o... (p.127-128).

Călinescu îşi asigură din nou editorul că nu intenţionează să-i trateze „filologiceşte” pe Dosoftei şi pe Varlaam, ci „voi vorbi despre Varlaam în stil Thibaudet!” (p. 128). Se trasează, în acest fel, o linie de demarcaţie între specialiştii celor două discipline, între literaţi şi lingvişti, între „noi” şi „voi”, iar Călinescu, literatul, atenţionat de Rosetti să nu treacă graniţa spre filologic, îi acuză pe filologi de intruziuni în cîmpul literaturii: Te rog încă o dată fii bun şi ai încredere în mine, şi aşteaptă şi nu mai face observaţiile cu noi şi voi. De fapt noi nu intrăm la voi, dar voi intraţi la noi! (p.128). O exemplificare a unei astfel de intruziuni în domeniul literaturii din partea unui lingvist ne-o oferă chiar volumul de corespondenţă al celor doi: într-una din scrisori, Călinescu citează un cunoscut vers în limba italiană, pe care Rosetti, necunoscîndu-l, îl transcrie greşit şi îl traduce fantezist: „Colŕ dona si puote ciň che si vuole” , „Cu femei se obţine ceea ce vrei” (p.102 şi p.104).

În realitate, este vorba despre un vers din Divina Comedie, în forma corect㠄Cola dove si puote ciň che si vuole”, cu două ocurenţe în poemul dantesc. La Dante, această sintagmă este o circumlocuţiune pentru a desemna Paradisul, acolo unde voinţa divină înseamnă putinţa de a o înfăptui; Călinescu o foloseşte în sens ironic, referindu-se la Ministerul Învăţămîntului, care „cînd vrea, poate numi profesori fără concurs, prin înfiinţări de catedre” (p.102). Să amintim că în perioada aceea Călinescu dorea să obţină o catedră la Universitatea din Iaşi, circumstanţă în care lecţiunea lui Rosetti ar fi putut fi plauzibilă, dacă nu ar fi inexact㠄filologiceşte”, şi dacă nu ar însemna o scădere de ton, nepotrivită cu statura celor doi corespondenţi.

Lăsăm, bineînţeles, deschisă chestiunea eventualei incompatibilităţi între vocaţia de lingvist şi cea de literat în persoana aceluiaşi cărturar. Sperăm numai că domnul Nicolae Mecu va ţine cont de sugestiile de mai sus, cînd va ajunge cu reeditarea operei călinesciene şi la acest preţios volum de corespondenţă dintre un mare literat şi un mare lingvist.

Dar să ne ocupăm mai îndeaproape de cartea de memorii a lui Alexandru Niculescu, lingvistul care l-a avut printre maeştri şi pe Al. Rosetti. Să semnalăm mai întîi unele particularităţi formale, printre care predilecţia memorialistului pentru liniile de pauză, după cum se poate observa încă din titlu: Peregrinări universitare europene – şi nu numai – . Alte cîteva exemple: Virgil Ierunca a fost cel care – uneori – la „Europa liber㔠... (p. 191); Am găsit cu greu un – pe atunci – atelier de xerocopiere ... (p. 315); M-am încumetat să fac un drum în acest – mie – necunoscut oraş (p. 316).

Liniile de pauză în combinaţie cu cratimele rup coeziunea frazei încă şi mai mult: Erau cu el Baruţu şi – pare-mi-se – Miţura Arghezi (p.105).

Preferate în locul virgulelor, chiar şi pentru segmente de frază foarte scurte, liniile de pauză nu se justifică decît prin dorinţa autorului de a reprezenta grafic ceea ce într-o expunere orală ar fi pus în evidenţă prin intonaţie. Tot în acest fel ne explicăm şi folosirea grafiei cu litere grase, pentru unele cuvinte, sau chiar pentru fraze întregi.

Am putea include în categoria ticurilor profesorale o serie de precizări redundante, pentru că altfel nu ne-am putea explica prezenţa unor banalităţi de genul: „Kundera, scriitor ceh stabilit în Franţa...” (p. 370); „într-un tablou de Francesco Guardi (1712 -1793) sau de alţi maeştri ai splendorilor veneţiene, laice, ale sec. XVIII (Settecento)” (p.160). Se presupune că orice cititor interesat de cartea Profesorului Alexandru Niculescu are cunoştinţă de originea etnică a scriitorului în discuţie şi este în măsură să-l plaseze în epocă pe Francesco Guardi, chiar dacă nu neapărat să şi indice cu precizie anii în care a vieţuit. De altfel, pentru toate personalităţile (şi chiar persoanele) evocate în carte se specifică în paranteză anii între care au trăit. Ne întrebăm dacă nu cumva ar fi fost mai nimerit să fie adăugate la indicele de nume astfel de date.

În plus, textul este împănat cu unele cuvinte şi sintagme italieneşti, franţuzeşti şi nemţeşti nesemnificative, care pot crea impresia de snobism facil. Cele mai numeroase sînt cele italieneşti şi aparţin în genere limbajului administrativ universitar, unele sînt însoţite şi de traducere: „Guglielmo Cinque, azi «professore ordinario» (= profesor titular)” (p. 122); „i-am condus o teză «di laurea»” (p.138); „pe vremea cînd eram «incaricato» la Padova” (p. 315); „am fost declarat «cîştigător» (it. vincitore) al concursului” (p. 317); „atunci am putut cere înfiinţarea unui post de «ricercatore» (=cercetător)” (p. 333); „aş putea spune că la acel convegno din 1977” (p. 388); „făcuse o cerere (it. domanda) însoţită...” (p. 351); „este, acum, profesor «cattedratico» de filologie” (p.353) etc.4

E curios cum nici unul dintre cei semnalaţi pe prima pagină, de la redactorul cărţii, un fost elev, pînă la apropiaţii din familie, cărora autorul le mulţumeşte pentru a-i fi citit textul în manuscris, nu i-a atras atenţia asupra inconvenientelor la care ne-am referit mai sus. Dacă textul ar fi revizuit cu această optică, memoriile nu ar avea decît de cîştigat. Şi totuşi, chiar şi aşa, cartea cucereşte prin capacitatea de evocare, prin ritmul paginii. Fraza este bine construită, cu o concizie şi o rigoare aproape matematică. Dintr-un fericit instinct de lingvist, autorul nu se abandonează figurilor retorice, decît foarte rar „o comparaţie mă tenteaz㔠(p. 374-375). Scrisă într-un stil alert, comunicativ, cartea nu este nici un moment plicticoasă şi se citeşte efectiv cu pasiune. De aceea, putem afirma că Peregrinările universitare europene oferă o lectură mult mai interesantă şi mai captivantă decît multe alte scrieri de acest gen, opera unor literaţi din exil. În mod cert, volumul acesta de memorii ar fi meritat mai multă atenţie din partea criticii, deşi s-ar putea ca ceea ce luăm drept lipsă de atenţie să fie în realitate doar consecinţa unei conjuncturi nefavorabile, şi anume apariţia aproape în acelaşi timp a unui alt volum de memorii, acela al lui Adrian Marino, care a acaparat atenţia presei literare prin polemicile pe care le-a suscitat.

În ce rezidă importanţa Peregrinărilor universitare europene, de fapt? În primul rînd, în marea bogăţie de date. Cu siguranţă, memoriile au la bază agende, note pro-memoria sau jurnale ţinute scrupulos de-a lungul anilor, deoarece detaliile sînt multe şi de mare precizie. Amintirile autorului gravitează în jurul cîtorva importante centre universitare europene (Berlinul de Est, Viena, Padova, Paris, Udine), pe care le-a cunoscut bine în timpul în care a profesat acolo; figuri de mari savanţi, precum şi simpli universitari, occidentali sau români; cursuri, conferinţe, congrese, cărţi publicate, opinii ştiinţifice susţinute (autorul expune şi teza sa lingvistică despre „cealaltă latinitate”, titlul unuia dintre volumele sale, p. 297); lumea academică sub toate aspectele, dar mai ales în tangenţă cu limba şi cultura română. Totul, fără emfază şi fără tonul bombastic care se adoptă adesea la noi cînd se vorbeşte de prezenţa României în străinătate.

Dar memoria autorului nu înregistrează numai personalităţi academice marcante, ci şi simple persoane care, în decursul existenţei sale de exilat, i-au arătat un semn de bunăvoinţă umană sau profesională şi pe care, evocîndu-le în carte, le sustrage uitării: Aceşti oameni au dreptul la recunoştinţa mea perpetuă. Ei nu pot, nu trebuie să dispară. Faţă de aceştia, eu am dorit să-mi fac datoria de conştiinţă (p. 374).

Mai sînt şi aceia care rămîn în amintirea sa învăluiţi într-o nebuloasă: pe unii îi numeşte, totuşi, dar cu neplăcere, iar pe alţii nu-i numeşte deloc: „Nu cu plăcere, în schimb, îmi amintesc, aici, de...” (p. 227); „Sînt şi unii de care nu aş vrea să-mi mai aduc aminte...” (p. 359); „Cei care nu au fost menţionaţi (incompatibilităţi... neprietenie...). Sînt cei care s-au scufundat în uitare. Cei care nu merită nici măcar un gînd” (p. 375).

În portretizările morale pe care le face tuturor acestor personaje autorul este sever, uneori chiar tăios, dar niciodată vindicativ sau resentimentar. De altfel, nu este concesiv nici cu sine, recunoaşte dacă a nedreptăţit pe cineva (vezi spre exemplu, p. 279). Memorialistul ni se revelează ca un spirit religios care, cu timpul, se apropie de semeni tot mai mult cu „o conştiinţă de frate” (p. 379).

Universul diasporei române ocupă mult spaţiu în carte: figuri istorice ale exilului, dar şi figuri şterse, mediocre; gesturi de curaj şi demnitate, dar şi gesturi meschine sau duplicitare. Legat de acest aspect al diasporei, să amintim că în 2003, la apariţia Enciclopediei exilului literar românesc, memorialistul s-a angajat într-o polemică, de scurtă durată de altfel, cu Florin Manolescu, căruia îi imputa unele carenţe, consecinţă inevitabilă, în opinia sa, a faptului că autorul enciclopediei nu a cunoscut exilul „din interior”, „nu a trăit” condiţia de exilat5. Dar, prin astfel de argumentări, autorul mai degrabă ne lasă să intuim cît de mult l-a apăsat viaţa de exilat, decît să ne convingă de justeţea obiecţiilor sale.

Tocmai francheţea cu care îşi relatează condiţia de exilat este latura prin care cartea lui Alexandru Niculescu emoţionează cel mai mult. Mai întîi, sentimentul erodant de precaritate profesională; după ce la Bucureşti fusese profesor universitar titular, în străinătate a primit o perioadă numirea de profesor asociat din an în an, trăind de fiecare dată nesiguranţa reconfirmării. Şi teama i s-a adîncit atît de mult în suflet, încît se declanşa în gol, chiar şi după ce poziţia sa universitară se stabilizase: Şi – de ce să mint? – o teamă mă încerca: să nu-mi pierd postul... (Teama îmi rămăsese de la Paris: acolo puteam să rămîn fără post şi fără salariu de la un an la altul, sau în urma unor „reclamaţii” – ce puteau veni din toate părţile) (p. 324).

Dar singurătatea, în week-enduri mai ales? Să cităm un singur pasaj: Într-o locuinţă aproape goală, fără cărţile mele – multă vreme, şi fără telefon şi televizor –, trebuia să-mi petrec timpul de vineri la amiază, pînă luni dimineaţa! Într-un oraş în care tineri şi vîrstnici – eleganţi – umpleau străzile, barurile şi cafenelele din centru, într-o continuă euforie (p. 322).

De aceea, autorul păstrează pînă la vîrsta senectuţii o dragă amintire acelora care l-au invitat în familiile lor de sărbătorile Crăciunului şi Paştelui (p. 220; p. 235).

Pentru un intelectual în exil, biblioteca lăsată în ţară rămîne bunul cel mai de preţ. Alexandru Niculescu reuşeşte să-şi reconstituie biblioteca în exil, cu cărţile care îi sînt expediate prin poştă de la Bucureşti la Paris, şi pe care apoi le transportă de la Paris la Udine, în Italia (unde devenise titular de catedră), iar după cîţiva ani se întoarce cu ele înapoi la Paris, pentru c㠄nici Udine nu era – din păcate – oraşul în care să prind rădăcini” (p. 327). Alexandru Niculescu realizează, sau admite, abia într-un tîrziu, că un exilat nu poate prinde rădăcini nicăieri şi că, în cele din urmă, nu prea mai are rădăcini nici în ţara sa: Nu sînt un străin în ţara mea, dar nici integrat, adaptat şi aderent la realitatea universitară actuală nu mă mai simt (p. 369). De aceea simte nevoia, cu atît mai mult, să se lege de locuri afectiv, cum o dovedeşte uzul frecvent al posesivelor: „România mea” (p. 34; p. 311), „România mea” (p.172); „Craiova mea” (p. 164); „Italia «mea»” (p. 223; p. 372); „Universitatea MEA din Bucureşti” (p.360); „Padova «mea»” (p. 161); „Padova mea” (p. 162); „această Padovă a mea” (p.169); „Padova mea” (p. 171), aşa cum îşi intitulează, de altfel, şi un capitol din carte.

Ultimele pagini sînt aproape elegiace, memorialistul se desparte cu greu de amintirile anilor care au trecut şi întîrzie cît mai mult posibil în meditaţie asupra oamenilor, a vieţii, a timpului.

Şi cititorul, închizînd cartea, încearcă un uşor vertij în faţa timpului scurs între ultimele pagini, ale senectuţii, şi coperta cărţii, pe care este reprodusă o frumoasă fotografie a autorului din tinereţe.

[1]Sorin Lavric, „Memorii albinoase“, în România literară, nr. 10, 2010, p. 9.

[2] Alexandru Niculescu, Peregrinări universitare europene – şi nu numai –, Bucureşti, Editura Logos, 2010.

[3] Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti (1935 – 1951), ediţie ngrijită, cu prefaţă, note şi indice de Al. Rosetti; postfaţă de Vasile Nicolescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971.

[4] În text se mai strecoară barbarisme, superlative calchiate după taliană, calcuri semantice: „întîlnirea – brevissim㠖“ (p.98); „boala gravissim㔠(p.352); „eu am avut teamă de...” (p.377), etc.

[5] Alexandru Niculescu, „Exilaţii noştri“, în România literară, nr. 25,2003, p 12-13 şi p. 29; „Un răspuns – nedorit“, în România literară, nr. 33, 2003, p.5.

© 2007 Revista Ramuri